DespreSimona

Mă interesează momentul în care toate piesele unui lucru ajung la locul lor și, dintr-odată, îl simți înainte să-l înțelegi. Poate fi o coregrafie, un cadru, o sală, un program de șase săptămâni sau felul în care cineva este întâmpinat când intră pentru prima dată într-o școală de dans.

Am început să dansez la treisprezece ani și, pentru mult timp, asta a fost partea cea mai simplă a poveștii. Nu trebuia să-i găsesc vreun sens special. Îmi plăcea. Repetam. Ceva ce ieri nu-mi ieșea începea să-mi iasă. Mai repetam.

La douăzeci și unu de ani am deschis Dance Prestige. Privind înapoi, mi se pare aproape comic cât de normal mi s-a părut atunci să fac asta. Nu știam să citesc un P&L, nu știam ce este retenția și probabil că n-aș fi știut să explic diferența dintre cash flow și profit nici dacă mă amenința cineva. Știam însă foarte clar cum voiam să se simtă o sală când intrai în ea. Știam ce fel de profesori mă făceau să vreau să învăț. Știam ce atmosferă mă făcea să cresc. Și știam câteva lucruri pe care nu voiam să le reproduc din lumea în care crescusem eu. A fost suficient ca să încep. Nu suficient ca să-mi fie ușor.

Și poate că povestea Dance Prestige are mai mult sens dacă ne amintim puțin cum arăta dansul în România atunci. În 2012–2013, dacă spuneai că ești dansator, uneori trebuia să mai adaugi o propoziție ca să explici ce înseamnă. „Street dancer” putea produce imagini foarte creative în mintea oamenilor: băieți de cartier în haine largi, cineva dansând prin parc sau inevitabilul „adică… striptease?”. Nu exista peste tot sentimentul că vorbim despre o industrie. Nu exista traseul profesional pe care generațiile mai tinere îl pot vedea astăzi pe Instagram în câteva minute: profesor, performer, coregraf, commercial dancer, creator, workshopuri internaționale, campanii, turnee, content, brand collaborations.

Și, ca să fim corecți, nici noi nu ne comportam întotdeauna ca o industrie.

Repetam unde puteam. Uneori în spații bune, alteori pur și simplu în spațiul care era liber. Condițiile erau… creative. Plata profesorilor nu avea structura pe care încercăm să o construim astăzi. Foarte multe lucruri funcționau din prietenii, improvizație și o cantitate aproape eroică de pasiune care trebuia să compenseze pentru lipsa banilor, a infrastructurii și, uneori, a profesionalismului.

Și exista o idee foarte puternică despre profesor și elev pe care astăzi o privesc diferit. Cursantul putea, într-un fel, să „aparțină” cuiva. „E eleva mea.” „A crescut la mine.” „Eu am făcut-o.” Dacă omul ajungea foarte bun, succesul lui devenea și succesul mentorului. Ceea ce este firesc până la un punct. Dar uneori parcă dobândeai o mică participație simbolică în viața lui.

Gen: cursanta mea a ajuns să danseze cu Jason Derulo și totuși nu-mi trimite flori în fiecare săptămână? PĂI? Eu am fost mentorul ei.

Glumesc. Dar nu complet.

Pentru că am crescut într-o cultură în care mentoratul putea aluneca destul de ușor în posesie și în care loialitatea față de profesor putea fi măsurată prin cât de puțin te duceai să înveți de la altcineva. Și partea importantă este că nu spun asta ca și cum eu aș fi stat undeva deasupra epocii, perfect luminată, cu filosofia din 2026 deja în buzunar.

Am fost produsul ei. Am avut orgolii. Am confundat uneori implicarea cu controlul. Am avut idei despre ce înseamnă să fii profesor bun pe care astăzi nu le-aș mai apăra. Am avut lucruri de dezvățat. Cred că asta contează mai mult decât să pretind că am avut mereu răspunsul corect.

Astăzi, dacă cineva care a învățat de la mine ajunge să învețe de la zece oameni mai buni decât mine, mi se pare extraordinar. Dacă pleacă în altă țară, își schimbă stilul, descoperă un alt profesor, ajunge într-un proiect în care eu n-aș fi putut să-l duc sau devine ceva ce nu mi-a trecut niciodată prin cap să fiu eu, atunci nu l-am pierdut.

Atunci sistemul a funcționat. Profesorul nu ar trebui să fie destinația. Ar trebui să fie una dintre ușile prin care treci.

Poate de aceea mă impresionează uneori mai mult decât recunosc când intru acum în Dance Prestige. Pentru că îmi amintesc de unde am plecat.

Astăzi suntem în centrul Bucureștiului, într-un spațiu pe care versiunea mea de douăzeci și unu de ani probabil l-ar fi fotografiat din toate unghiurile înainte să creadă că este al nostru. Avem săli mari, lumină, recepție, infrastructură, programe construite pentru niveluri diferite, sisteme și profesori pentru care predatul poate fi o meserie reală, nu doar ceva ce fac seara după job.

Și da, îmi pasă foarte mult de cum arată. Nu pentru că o oglindă frumoasă te face un dansator mai bun. Ci pentru că spațiile spun ceva despre valoarea pe care o atribuim lucrurilor care se întâmplă în ele. Dansul s-a mulțumit multă vreme cu „merge și aici”. O sală liberă. O boxă. Un parchet cât de cât. Ne descurcăm. Nu mai vreau să construiesc din „ne descurcăm”. Nu pentru că Dance Prestige trebuie să fie luxos de dragul luxului sau pentru că o canapea mai frumoasă schimbă viața cuiva. Ci pentru că mi se pare normal ca un om care investește bani, timp, emoție și corp într-o experiență să intre într-un loc care tratează experiența respectivă cu grijă.

Într-un fel, și statutul dansului a crescut odată cu noi. Astăzi mișcarea este peste tot: în pop culture, fashion, campanii, videoclipuri, concerte, social media. Dansatorii au platforme, audiențe, cariere, businessuri. Un copil poate vedea o coregrafie în București dimineața și până seara să găsească profesorul original în Jamaica, Los Angeles sau Paris.

Lumea s-a schimbat enorm. Din fericire, și noi.

În paisprezece ani, Dance Prestige a trecut prin suficiente versiuni încât uneori mă uit la fotografii vechi și am impresia că văd viețile altcuiva. Au fost alte spații, alte generații, alte trenduri, alte echipe și suficiente momente în care eram complet convinsă că am găsit formula perfectă înainte să descopăr, puțin mai târziu, că n-o găsisem deloc.

Din fericire.

Cred că școala încă există tocmai pentru că n-am iubit niciodată suficient de mult ideea de a avea dreptate pentru totdeauna. Am schimbat programe. Am schimbat felul în care predau. Am renunțat la lucruri în care credeam. Am construit altele. Și am învățat una dintre lecțiile cele mai puțin sexy și cele mai importante ale vieții mele profesionale: poți avea o clasă extraordinară într-un sistem prost, dar pe termen lung sistemul câștigă.

De asta astăzi rolul meu este greu de comprimat într-un singur cuvânt. Sunt owner, creative director și instructor. Uneori înseamnă să mă gândesc unde vrem să fie Dance Prestige peste cinci ani. Alteori înseamnă să discut curriculumul unei grupe de absolute beginners, să mă uit la felul în care este prezentat un instructor, să-mi pun întrebări despre retenție, să schimb experiența de check-in sau să curăț toaleta pentru că doamna de la curățenie are o problemă de sănătate și toți sunt plecați în vacanțe.

Cred foarte tare în standarde. Probabil mai tare decât le-ar conveni uneori oamenilor care lucrează cu mine. Cred în tehnică, repetiție, disciplină și context cultural. Cred că dacă predai Dancehall trebuie să știi de unde vine Dancehall-ul, nu doar ce combination ai salvat ieri. Cred în profesori care continuă să fie studenți mult după ce cineva a început să le spună „profesor”. Și cred că „good enough”, repetat suficient de mult, devine mediocritate. Dar nu cred că trebuie să faci un om să se simtă mic ca să-l ajuți să devină mai bun.

Dacă ar trebui să comprim filosofia Dance Prestige într-o singură propoziție, probabil ar fi asta: standarde mari, fără să facem oamenii mici.

Când am început, credeam că vreau să construiesc o școală de dans. Astăzi cred că încerc să construiesc un loc în care să existe mai multe feluri corecte de a avea dansul în viața ta. Poate ai șaisprezece ani și vrei scenă, videoclipuri, industrie, turnee și absolut tot. Poate ai treizeci și cinci și ai decis într-o marți oarecare că ai petrecut suficient timp uitându-te la alți oameni dansând. Poate vrei să devii foarte bun. Poate nu vrei să „devii” nimic. Poate vrei doar o oră și jumătate în care nu te gândești la mailuri, relații, facturi și toate lucrurile care te așteaptă afară.

Toate sunt motive valide.

Nu cred că o școală bună ar trebui să te oblige să alegi între „serios” și „doar de plăcere”. Poți lua dansul foarte în serios fără să vrei să fie profesia ta. Poți fi ambițios fără să transformi fiecare clasă într-o audiție. Și poți veni pentru fun iar șase luni mai târziu să descoperi că, de fapt, vrei mai mult.

Școala ar trebui să poată crește odată cu tine.

De aici au apărut și lucrurile pe care le construim astăzi: programe foarte clare pentru oamenii care încep de la zero, clase în care ai mai multă libertate, intensive, workshopuri, experiențe și, sper, lucruri pe care încă nu le-am inventat. Nu vreau ca Dance Prestige să-ți spună cine trebuie să devii. Vreau să aibă un următor pas atunci când începi să-l cauți.

Și nu, nici nu vreau să devenim „o familie”. Familiile sunt suficient de complicate și fără să mai devenim rude pentru că facem Dancehall împreună joia.

Îmi doresc ceva mai puțin spectaculos și mai real. Să poți intra singur și, după o vreme, să cunoști oameni. Profesorul să știe cine ești. Cineva să observe că n-ai mai venit. Să existe competiție fără cruzime și admirație fără idolatrie. Profesorii să înțeleagă că nu intră doar într-o sală ca să livreze o coregrafie și apoi să dispară, pentru că ceea ce construim împreună este mai mare decât ora fiecăruia. Nu trebuie să fim best friends. Dar trebuie să ne pese. Pentru mine, cam asta înseamnă comunitate.

În paralel cu Dance Prestige, am continuat să dansez, să predau, să coregrafiez și să lucrez în creative direction. Au existat și momentele pe care adolescenta de treisprezece ani probabil le-ar fi considerat răspunsul final la toate întrebările.

Am ajuns, alături de colegii mei de atunci, printre primii români calificați la Juste Debout în Franța. Am câștigat Dancehall Queen în România. Am predat în America, am avut proiecte și turnee internaționale, am lucrat pentru artiști, scene și branduri precum Adidas, Nike, HBO, Red Bull și Haddaway. Și mult timp am vrut exact ce vrea aproape orice dansator foarte ambițios când crește cu videoclipuri muzicale în cap.

Voiam Beyoncé. Voiam Chris Brown. Voiam scena mare.

Într-un fel, încă iubesc lumea aceea. Doar că, pe măsură ce am început să o cunosc mai bine, am descoperit o senzație pe care nu o anticipasem. Se aprinde lumina. Intri. Muzica începe. Ai câteva minute în care totul pare uriaș. Apoi se termină. Cobori de pe scenă. Și uneori ceva ce arătase enorm de la distanță se simțea surprinzător de mic după.

Nu spun asta cu superioritatea omului care a „depășit” scena. Încă iubesc performance-ul. Încă înțeleg perfect adrenalina și magia lui. Doar că, la un moment dat, am înțeles că nu vreau să-mi organizez toată viața în jurul acelor câteva minute. Am ales să investesc în Dance Prestige. A fost o alegere mai puțin glamorous și, privind înapoi, probabil una dintre cele mai importante alegeri pe care le-am făcut.

Pentru că un show se termină. Un om în care ai schimbat ceva merge mai departe. O cultură pe care ai ajutat-o să crească merge mai departe. Un profesor căruia i-ai creat condiții mai bune va preda sute de alți oameni. Un spațiu poate deveni parte din viața unui oraș. Cred că pe mine a început să mă intereseze din ce în ce mai mult ce rămâne după ce se stinge lumina.

Și tot în perioada aceea, din motive ceva mai puțin poetice, corpul meu a început să-mi ceară atenție. Au apărut probleme de sănătate și am devenit interesată de terapie, de lucrul somatic și, mai general, de întrebarea care pare simplă până când începi să o iei în serios: ce se întâmplă, de fapt, în corpul unui om?

A fost o schimbare importantă pentru felul în care am început să mă uit și la dans. M-au interesat tot mai puțin doar pașii și tot mai mult ceea ce spun. Poți avea o coregrafie tehnic impecabilă care nu spune absolut nimic. Și poți avea o mișcare aproape banală care, pusă în locul potrivit, schimbă toată imaginea.

Asta mă interesează astăzi ca creative director. De ce stă omul acolo? De ce se uită în direcția aia? Ce știe publicul despre el înainte să spună primul cuvânt? Ce trebuie să simți când îl vezi? Ce putem scoate în loc să mai adăugăm încă ceva?

Coregrafia este una dintre limbile pe care le vorbesc. Nu mai cred că este toată conversația.

Predatul, în schimb, a rămas. Și cred că aș conduce Dance Prestige foarte diferit dacă n-aș mai intra în sală în fiecare săptămână. Pentru că într-un Excel oamenii sunt foarte cuminți. Au retenție, frecvență, conversie, pachete și procente. În sală au frică, orgoliu, zile proaste, corpuri obosite, chef, lipsă de chef și momente în care un lucru pe care îl încearcă de trei săptămâni le iese brusc și se uită în oglindă de parcă tocmai au descoperit electricitatea.

Acolo îmi amintesc de ce facem restul.

Am devenit foarte interesată de felul în care învață corpul. Cum construim coordonare. Cum apare groove-ul. Cum dezlegi un corp care a petrecut treizeci de ani încercând să se miște cât mai puțin greșit. Cum ajungi de la „spune-mi ce să fac cu mâna” la momentul în care omul nu mai negociază fiecare gest cu el însuși înainte să-l facă.

Și, dacă stai suficient într-o sală de dans, începi inevitabil să vezi lucruri care nu au mare legătură cu dansul. Perfecționismul. Controlul. Comparația. Rușinea. Nevoia de validare. Frica de a ocupa prea mult spațiu.

Nu cred că dansul vindecă toate lucrurile astea. Sunt, de fapt, puțin suspicioasă când absolut orice experiență trebuie transformată într-o poveste despre healing și transformare. Uneori dansul este doar muzică foarte bună și două ore în care îți place enorm să fii în propriul corp. Mi se pare deja suficient.

Dar corpul are o particularitate interesantă: îi este mult mai greu să mintă cu aceeași eleganță cu care o face mintea. Îți arată unde te oprești. Unde te grăbești. Unde te faci mic. Unde vrei să fii perfect înainte să accepți să fii văzut. Și, uneori, dacă îi dai suficient timp, îți arată și ce se întâmplă după ce nu mai faci asta.

Poate de asta încă predau după mai bine de douăzeci de ani. Încă mă surprinde.

Și poate tot de asta nu știu dacă am construit școala pe care mi-o imaginam la douăzeci și unu de ani. Sper că nu. Versiunea aceea a mea știa câteva lucruri foarte bine și foarte multe lucruri deloc.

Astăzi Dance Prestige este mai mare, mai complex și mult mai atent construit. Eu sunt mai exigentă în anumite privințe și mult mai puțin impresionată de altele. Am învățat că nu orice lucru trebuie păstrat doar pentru că face parte din poveste.

La începutul unui business — și poate și al unui om — maturizarea pare să însemne că adaugi. Mai multă experiență. Mai multe lucruri. Mai multe titluri. Mai multe dovezi că meriți să fii acolo. Apoi, la un moment dat, apare un alt fel de maturizare. Trebuie să fii suficient de sigur pe tine încât să scoți. O idee care nu te mai reprezintă. Un obicei. Un orgoliu. O versiune veche a succesului. Chiar și un vis pe care l-ai avut atât de mult timp încât aproape ai uitat să verifici dacă îl mai vrei.

Nu vreau să construiesc monumentul unei versiuni de succes a Dance Prestige și apoi să-mi petrec următorii douăzeci de ani protejându-l. Vreau să rămână viu. Vreau să putem spune „asta am făcut extraordinar” fără să presupunem că trebuie să facem la fel pentru totdeauna. Și să putem spune „asta nu mai funcționează” fără să interpretăm schimbarea ca pe un eșec.

Să existe întotdeauna un profesor pe care încă nu l-am întâlnit, un dansator de douăzeci de ani care vede ceva ce eu nu mai văd, un stil pe care nu l-am înțeles suficient, un instrument pe care încă nu știm să-l folosim sau o idee care ne obligă să ne uităm din nou la ceva ce ieri părea evident.

Cred că asta este, de fapt, legătura dintre toate lucrurile pe care le fac. Mult timp am crezut că este dansul. Nu cred că mai este. Cred că este curiozitatea.

Dansul a fost doar primul loc în care am învățat ce se întâmplă când rămâi suficient de mult lângă ceva încât primul răspuns să nu-ți mai fie suficient.

Am treizeci și cinci de ani acum. Dance Prestige are paisprezece. Amândouă am crescut suficient încât să putem privi înapoi și să vedem niște versiuni de-ale noastre care ne fac să zâmbim, câteva care ne fac să ne întrebăm what the fuck was that, și destule lucruri pe care încă le-am păstra exact așa.

Nu știu ce versiune urmează. Asta nu mă mai sperie la fel de tare.

După mai bine de douăzeci de ani de dans, paisprezece ani de construit o școală și suficient de multe ocazii în care am crezut că am înțeles ceva înainte să descopăr că abia începusem să-l înțeleg, încă mi se pare că mai este ceva de aflat.

Și, sincer, asta mi se pare o veste foarte bună.